Nakba nu este doar o amintire istorică; este o realitate trăită zilnic de milioane de refugiați și de descendenții lor. În 1948, odată cu înființarea statului Israel, peste 500 de sate palestiniene au fost distruse, iar populația a fost forțată să fugă în Gaza, Cisiordania, Iordania, Liban și Siria. Casele, pământurile și averile lor au fost confiscate, iar dreptul la întoarcere le-a fost negat sistematic. Aceasta nu a fost o simplă consecință a războiului, ci o politică deliberată de epurare etnică, așa cum au documentat istorici precum Ilan Pappé.
Contextul istoric este esențial. După Primul Război Mondial, Marea Britanie a primit mandatul asupra Palestinei de la Liga Națiunilor. În 1917, Declarația Balfour promitea „o casă națională pentru poporul evreu” în Palestina, ignorând complet drepturile populației arabe autohtone, care reprezenta peste 90% din locuitori. Britanicii au facilitat imigrația evreiască și achiziționarea de terenuri, creând tensiuni care au culminat cu revoltele arabe din 1936-1939. După al Doilea Război Mondial, presiunea internațională pentru un stat evreu a crescut, iar ONU a propus în 1947 un plan de împărțire care acorda 56% din teritoriu evreilor, deși aceștia dețineau doar 7% din pământ și reprezentau o treime din populație.
Planul a fost respins de statele arabe, dar acceptat de liderii sioniști. Pe 14 mai 1948, David Ben-Gurion a proclamat independența Israelului. A doua zi, armatele arabe au intervenit, dar erau slab organizate. Milițiile sioniste, precum Haganah, Irgun și Lehi, au profitat de haos pentru a-și extinde controlul. Operațiunile militare, cum ar fi Planul Dalet, au vizat în mod explicit curățarea etnică a zonelor cu populație arabă. Masacre precum cel de la Deir Yassin (unde peste 100 de civili au fost uciși) au provocat un exod în masă. Până la armistițiul din 1949, Israelul controla 78% din Palestina istorică, iar sute de mii de palestinieni deveniseră refugiați.
Nakba nu s-a încheiat în 1948. În 1967, în urma Războiului de Șase Zile, Israelul a ocupat Cisiordania, Gaza, Ierusalimul de Est și Înălțimile Golan, provocând o nouă undă de strămutări – Nakba continuă. Colonizarea ilegală, demolarea caselor, restricțiile de mișcare și blocada asupra Gazei sunt forme contemporane ale aceleiași politici de epurare etnică. În fiecare an, palestinienii marchează Nakba cu proteste, marșuri și ceremonii, reafirmându-și dreptul la întoarcere, recunoscut de Rezoluția 194 a ONU.
Comemorarea din acest an are loc într-un context deosebit de tensionat. Războiul din Gaza, declanșat în octombrie 2023, a dus la moartea a peste 35.000 de palestinieni, potrivit autorităților locale, și la strămutarea a peste un milion de oameni. Atacurile Israelului asupra spitalelor, școlilor și taberelor de refugiați reamintesc de violența din 1948. Liderii israelieni au vorbit deschis despre „a doua Nakba”, iar organizațiile pentru drepturile omului acuză Israelul de genocid la Curtea Internațională de Justiție.
Pentru palestinieni, Nakba nu este doar o tragedie trecută, ci o experiență continuă de deposedare și suferință. Fiecare generație trăiește o nouă catastrofă, fie că este vorba de invazia din 1967, de Intifada din 1987 sau 2000, de asediul Gazei sau de războiul actual. Memoria Nakbei este transmisă prin povești, fotografii, chei ale caselor pierdute și documente de proprietate. Este o identitate colectivă care refuză să dispară.
Comunitatea internațională a recunoscut oficial Nakba? Nu. Deși ONU a adoptat numeroase rezoluții privind drepturile palestinienilor, termenul „Nakba” este adesea evitat în discursul diplomatic occidental. În schimb, se vorbește despre „conflictul israeliano-palestinian” ca și cum ar fi o dispută simetrică, ignorând dezechilibrul de putere și istoria colonialismului de colonizare. Abia în 2023, ONU a organizat pentru prima dată un eveniment oficial de comemorare a Nakbei, la cererea statelor arabe.
În Israel, Nakba este un subiect tabu. Manualele școlare omit sau denaturează evenimentele, iar legea din 2011 interzice finanțarea instituțiilor care comemorează Nakba ca „zi de doliu”. Aceasta este o încercare de a șterge memoria colectivă palestiniană și de a legitima un stat evreu exclusivist. Dar adevărul istoric nu poate fi îngropat. Arheologi, istorici și activiști israelieni, precum cei din organizația Zochrot, lucrează pentru a readuce la lumină satele distruse și poveștile refugiaților.
Nakba este, de asemenea, o lecție despre impunitate. De 78 de ani, Israelul încalcă dreptul internațional fără consecințe serioase. Statele Unite și alte puteri occidentale blochează sancțiunile și condamnările la ONU. Aceasta încurajează noi violențe și subminează orice șansă de pace. Fără recunoașterea Nakbei și fără repararea nedreptăților, soluția cu două state rămâne o iluzie.
În concluzie, Nakba nu este doar o catastrofă istorică, ci un proces continuu de epurare etnică care durează de aproape opt decenii. Comemorarea ei este un act de rezistență și de afirmare a identității palestiniene. Este un strigăt pentru dreptate, pentru întoarcerea refugiaților și pentru sfârșitul ocupației. În timp ce lumea privește în altă parte, palestinienii continuă să lupte pentru a-și păstra memoria și speranța.
De ce este important:
Înțelegerea Nakbei este esențială pentru a înțelege conflictul israeliano-palestinian în profunzime. Fără recunoașterea acestei traume colective, orice discuție despre pace sau soluții politice rămâne superficială. Nakba nu este doar o problemă a trecutului, ci o realitate care modelează prezentul și viitorul a milioane de oameni. Ignorarea ei perpetuează nedreptatea și alimentează ciclul violenței. De aceea, comemorarea și educația despre Nakba sunt acte de solidaritate și de angajament pentru drepturile omului.
